Își făcuse obiceiul să scruteze fereastra bucătăriei și a camerei mijlocii de câte ori se întorcea cu tramvaiul de la lucru. Tramvaiul cobora un deal chiar înainte de stația cea mai apropiată de casă.

Stăteau la etajul patru al unui imobil cu opt etaje. În acea zi, care nu prevestea nimic, dar care fusese – într-un fel – pre/vestită, fetița de patru ani jumate rămăsese acasă cu mătușa ei – tot o copilă (de 14 ani). Din tramvaiul în care se afla, mama fetiței scrută fereastra bucătăriei într-un gest reflex.

De astă dată, priveliștea o încremeni, îi opri sângele în obraji, și inima ezită o vreme înainte să-și continue bătăile. Frumoasa ei fetiță, cu ochi albaștri și cosițe blonde, stătea pe pervaz, cu piciorușele înafara ferestrei. Orice mișcare greșită i-ar fi putut fi fatală. Fereastra bucătăriei dădea spre curtea interioară a blocului, unde nu exista verdeață, unde se lăbărța, amenințător, jungla de asfalt și mașini.

Femeia suferi un șoc la vederea fetiței pe pervazul ferestrei. „Doamne, ai milă!”, îngăimă pentru sine, însă ruga ei se propagă cu ecou în aglomerația din tramvai. Colega cu care se întorcea de la lucru o întrebă: „Ce-ai spus?” Însă mama nu mai apucă să răspundă.

Coborî din tramvai cu mișcări robotice. Evident că mânca pământul în fugă, dar era ca o umbră alergând. Mintea îi era decuplată de la realitate. Mașinile frânau brusc, la fiecare pas, ca să o evite. Ea nu vedea mașini, semafoare, treceri de pietoni, nu auzea mirările trecătorilor, nici înjurăturile șoferilor. Trebuia să ajungă cât mai repede cu putință acasă, să-și salveze copilul… nici ea nu știa cum… dacă i s-ar fi acordat șansa!

Femeia scăpă vie după ce traversă trei artere mari de circulație, cu zeci de mașini și zeci de pietoni care se supuneau ritmului străzii și regulilor ei. Ajunsă în scara blocului, nu mai avu răbdare să cheme liftul, țâșni pe scări în sus, cu o forță pe care numai disperarea cea mai cruntă ți-o poate da. În sfârșit, era în fața ușii apartamentului. Cheile se răsuciră cu tremur și cu zgomot…

În acel moment, fata de 14 ani auzi că cineva intră în casă. Veni degrabă în întâmpinare, dar zări în același timp teribila scenă cu fetița cocoțată pe pervazul ferestrei, cu piciorușele atârnând în exterior. Fetița cânta pe limba ei, nimeni nu înțelegea ce anume.

Totul se întâmplă la fracțiune de secundă, ca atunci când nu mai ai cum să controlezi nimic, nici măcar următoarea respirație. Totul se întâmplă la dictarea Celui nevăzut.

Mama fetiței își pierdu suflul, mâinile îi căzură grele pe lângă corp. Privirea i se pironi asupra ferestrei, dar trupul nu o asculta. Nu reuși să mai facă niciun pas înspre ea. Încercă să articuleze cuvinte. Fără succes! Gâtlejul îi era complet uscat. Creierul nu asculta comenzile inimii. Corzile vocale nu se-nvredniceau să vibreze.

Fata de 14 ani, fără să stea pe gânduri, se îndreptă spre fereastră. Nici ea nu pronunță nicio silabă, niciun cuvințel, niciun nume. Pur și simplu, își înfășură nepoțica senină și inconștientă cu mâinile pe după mijloc și o coborî cu grijă în interiorul încăperii.

„Mami, mami”, strigă fetița cu zâmbetul larg pe buze și-n colțul pleoapelor, când dădu cu ochii de mămica ei. Alergă într-o suflare să-i sară în brațe.

Femeia stătea aproape imobilă. Inima nu-și găsea încă ritmul potrivit, inspirația și expirația nu voiau să se alinieze, ca să-i redea cât de cât controlul asupra propriei ființe.

Cu toate acestea, își amintea… Își amintea aproape dureros de limpede și exact cuvintele omului lui Dumnezeu: Cel rău vrea să lovească cu moarte în această locuință. Rugați-vă să fiți păziți de Dumnezeu, și planurile sale să fie nimicite!

Se rugase atunci, se rugase după ce auzise avertismentul, dar nicio secundă nu s-ar fi putut gândi la odorul ei… Instinctiv, când auzi mesajul, inima ei alesese alte posibile victime.

În fond, toate aceste neînțelesuri rămâneau mai departe neînțelese.

În schimb, fără urmă de îndoială, își strângea fetița la piept, printre respirații neregulate. Iar cuvintele nu mai aveau niciun rost. Mulțumirea a răsărit în inima ei, asemeni soarelui ce se arată după cea mai zguduitoare furtună.

El o păzise.

*

La 20 de ani înțelegerea rosturilor s-a completat. După cum probabil vă gândiți, da, fetița sunt eu. Astăzi înțeleg că viața este un dar nemeritat, fragil și totodată prețios. Aceasta este una dintre poeziile vieții mele. Cu siguranță Dumnezeu are una pentru fiecare.

Comments

comments