Am uitat de Tine și-am devenit aproape străini. M-am rugat puțin și de la distanță și m-am ferit de mâna Ta modelatoare.
Am gustat și-am văzut că erai bun, însă apoi Te-am uitat. Am uitat cum e să fim aproape și să împărtășesc toate cu Tine. Am uitat poveștile noastre de seară și nu Te-am mai căutat în lucrurile mici – râsul unui copil, lumina caldă a unei după-mese de vară…

De fiecare dată când simțeam că mă chemi înapoi, mi se părea că-mi ceri prea mult. Însă tot ce-ai vrut de la mine era să-mi iei gunoiul și murdăria și să-mi dai ceva nespus mai frumos înapoi.

M-am încăpățânat în orgoliul meu copilăresc și credeam că voi avea destul timp să-mi cer iertare mai apoi, iar Tu, în dragostea Ta, n-aveai decât să mă ierți.
Ce copil prostuț eram, Tăticule, crezând că iertarea Ta e gratuită. Mi-au rămas cicatrici – uite, asta e de când Te-am trădat pentru puțină reputație ieftină – iar urmările nu s-au sfiit să apară. În loc să Te caut iar și să Te rog să mă ierți, am sperat că întunericul comod mă va scuti de consecințe.

M-am săturat. Unde să mai fug? Oare mă mai poți primi înapoi?

Sursă imagine: aici

Comments

comments