Așa cum e ea, șireată și neastâmpărată, vacanța de vară nu m-a lăsat în pace încă de la începutul lunii aprilie. La ora de română, mai ales, îmi șoptea că s-a ascuns în razele soarelui și și-ar dori nespus să o găsesc din priviri. În drum spre casă atât de mult îmi povestea despre ea, încât mă întrebam uneori dacă nu cumva e narcisistă.

Odată când îmi făceam tema la mate, mi-a bătut în geam și m-a chemat afară. I-am spus că încă nu am terminat de învățat și că aș vrea să mă lase în pace cam până prin iunie. Spre uimirea mea, nu a plecat. Stătea și mă privea amuzată, sprijinită pe pervaz. A început să îmi povestească din nou despre ea și despre puterea ei de a rezolva toate lucrurile. M-a fascinat.

Așa că i-am deschis geamul să poată intra în camera mea. A venit spre mine încetișor, mi-a zâmbit și mi-a luat caietul din mână. Eram deranjată și în același timp parcă mai fascinată. Ea zâmbea în continuare.

Mi-a spus ceva ce nu aveam să uit: Lasă că vine vara, și vei putea învăța și rezolva atunci toate lucrurile pe care în întregul an școlar nu le-ai putut. De aici vorba mea: „Lasă, am timp destul în vacanța de vară!” A ieșit surâzând. Așa m-a ademenit pe mine vacanța de vară.

De atunci am avut impresia că vacanța de vară e perioada din an în care toate lucrurile pe care nu le reușeam într-un întreg an școlar aveam cu siguranță să le îndeplinesc în acele 2 luni și jumătate.


La fel e și în relația cu Dumnezeu; multe lucruri nerezolvate, multe promisiuni le-am lăsat pentru „vacanța de vară” din același motiv: ce nu am timp o viață să rezolv voi avea poate atunci… la vară (la bătrânețe sau după ce voi termina facultatea, după ce voi avea bani destui).

Am învățat însă în septembrie că nu este chiar așa. Vara nu rezolvase nimic. Ce am amânat în timpul anului școlar, am amânat și vara.

Eu zic să nu aștepți până la „vacanța de vară” ca să Îl slujești pe Dumnezeu. Dacă nu ai timp acum pentru El, nu vei avea nici atunci.

Sursa foto: aici

Comments

comments