Cel mai probabil nu sunt cea mai potrivită persoană pentru a diseca acest subiect, al ignoranței; în mare parte pentru că am fost și eu ignoranta ignoranței mult timp; dar pentru că recent am (re)conștientizat aceasta, voi încerca, totuși,  să „pun pe foaie” ultimele gânduri în legătură cu acest subiect. Am speranța însă, că voi, cititorii, sunteți neignoranți și veți avea în considerație că e un subiect delicat.

Despre ignoranța necredincioșilor

Pe de-o parte e ignoranța necredincioșilor, ignoranță care îmbracă multe forme: de la cei care susțin că Biblia este o fabulă, dar nu au avut curiozitatea să o citească înainte de a afirma asta; de la cei care ridiculizează Biserica și cataloghează creștinii ca fiind niște „ființe sensibile și neputincioase” care au nevoie să creadă într-o divinitate, au nevoie de un refugiu pentru că nu fac față realității, de la ateii care nu-și cunosc propria credință, până la aceia care susțin cu vehemență niște sofisme, de care sunt convinși. (Cineva mi-a spus chiar recent că știe ce credem noi, credincioșii, că nouă ni se spune – și chiar stă scris – „crede și nu cerceta” . Mare i-a fost surprinderea când i-am explicat că în Scriptură scrie exact contrariul: «Ci cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun. Feriţi-vă de orice se pare rău» [1 Tesaloniceni 5:21-22].)

Despre ignoranța credincioșilor

Pe de altă parte există ignoranța credincioșilor – care ar trebui sa fie un paradox. Ca orice om necreștin, și noi, creștinii, suntem supuși ignorantei; iar pe lângă aceasta, există o mândrie de a fi creștin  care „crește” riscul de a ajunge ignorant. Și această ignoranță se găsește în toate formele și mărimile:

(i) ignoranța credincincioșilor față de acei credincioși/ „credincioși în devenire” care mai au îndoielile lor. Din nou, am auzit oameni credincioși spunând „nu ești convins de cutare lucru!? Ai îndoieli în ceea ce privește natura noastră păcătoasă (de ce ne-am născut cu ea)!? Păi tu nu ești pe calea bună…’’. Încerc să găsesc explicații pentru care cineva ar desconsidera așa o persoană și nu ar sta să-i explice cum stau lucrurile – dar nu am găsit alta decât ignoranța, probabil amestecată cu un gram de orgoliu.

(ii)  ignoranța credinciosului care a reușit să renunțe la un viciu – și creștinii au viciile lor – față de cei care încă trăiesc în exact acel viciu. Din punctul meu de vedere, e cea mai neînțeleasă formă de ignoranță și are de-a face cu trufia și orgoliul, cum o spune N. Steinhardt: „Când un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor când altul se bălăceşte, încă, în viciul său.”

(iii) ignoranța creștinilor față de menirea lor; ignoranța față de aproapele său/ față de oameni în general. Știu că e foarte generic spus, dar adevărat și paradoxal, ne-am pierdut dragostea firească. E paradoxal să spunem că avem dragostea lui Cristos în noi și totuși binele și confortul nostru sunt priorități; e paradoxal să vedem nevoia celor din jur și să închidem ochii – iar mai grav este să ne fi pierdut simțul observării nevoii aproapelui.

Oricum, aceasta din urmă e confirmarea faptului că acestea sunt „zilele din urmă” – și sunt „vremuri grele”.

„Să ştii că în zilele de pe urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, aroganţi, blasfemiatori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, lipsiţi de sfinţenie,  fără afecţiune, neînduplecaţi, acuzatori, neînfrânaţi, sălbatici, neiubitori de bine, trădători, nechibzuiţi, încrezuţi, iubitori mai degrabă de plăceri decât de Dumnezeu,  având doar o formă de evlavie, dar negându-i puterea.” [2 Timotei 3:1-5].

Haideți dar să deschidem larg ochii și să nu lăsăm ignoranța să se cuibărească în viețile noastre.

Comments

comments