Între oameni stau bagaje de experiențe, mai bune, mai rele, și, de câte ori se privesc își amintesc: nu am fost crezut, nici susținut, am fost acuzat pe nedrept, trădat… Și celălalt privește tot prin ochelarii experiențelor, și din greu a rămas mai multă circumspecție decât dragoste, mai multă prudență decât curaj.

Ca în majoritatea domeniilor, uneori eșuăm și în relații. Așteptările lăsate să se ofilească în neîmplinire și gustul amar al trădării înveninează inima. O leagă, făcând-o incapabilă să iubească. Atunci când nu mai iubești, ai mereu argumente: bune și justificate de cele mai multe ori.

Și tot atunci, începi să îți observi mai mult semenii, și mai cu seamă carențele acestora. Cauți să înțelegi realitatea care nu îți e prielnică, cauți să îți explici golul din suflet. Când nu mai iubești, tinzi să fii tot mai nemulțumit de ceilalți. Și fără de exagerări, te deranjează atât de multe lucruri la ei încât încerci să le schimbi. O faci prin vorbe, bune, ziditoare, dar, goale, căci doar iubirea față de ceilalți poate da putere cuvintelor.

Dar vorbele răsuna ca un ecou în pustiu, slab, nedeslușit. Nu primești răspuns. Câtă vreme între oameni stau bagaje grele de neiertare, neîmpăcare, neîncredere și neacceptare, ei vor putea doar vorbi, nu comunica. Se vor putea îndemna, vor putea planifica, dar nu se vor apuca de zidit.

Fără a mai clădi ceva, vorbim. Încercăm să umplem golul prin cuvinte, explicații, justificări. Ar trebui să coborâm din locul dreptății noastre, să fim modești și să începem să spunem mai puține, să iubim mai mult. Și dragostea acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul (1 Corinteni 13). De aceea nu va pieri niciodată. Vorbele noastre sunt… chimval zângănitor.

În loc să vorbim, fie și lucuri bune și ziditoare, ar fi de dorit să iubim. Aici s-ar face diferența.

Sursa foto, aici.

Comments

comments