Zborul cu avionul e un profesor bun. Te-nvață teorie și practică. În teorie, îți revizuiești în minte pasajele din Scriptură pe care le știi ca leac de frică, iar practic, fereastra-ți așterne privirii ilustrații care-și așteaptă cuvintele. Iată-le pe ale mele:

După șocul inițial, al desprinderii de pământ, când lași în urmă pista, lucrurile se văd altfel. Par mai mici: oamenii, mașinile, drumul… Toate scad, precum distanța crește. Dar oare chiar se micșorează? Sigur că nu! E doar percepți asupra lor dată de altitudinea la care ești purtat.

Lumea în care erai angrenat, pe care o știai așa de bine, se șterge. Toate devin doar forme, apoi culori, apoi se pierd sub norii pufoși, și iar ți se cern privirii, mici și neînsemnate, dar care laolaltă alcătuiesc un peisaj frumos. Sublim! Demn de memorat pentru a fi readus în suflet în zile gri.

 – Uite, acolo jos pare a fi o localitate! E un drum, șerpuit, și ceva ce par niște case. Poate pentru una din ele cineva s-a-ndatorat și a petrecut ani buni clădind-o. A fost, poate, rostul vreunui om, loc de investit agoniseala, rost pentru zile, pentru vise. Dar de sus pare atât de mică…

Și până să-mi termin eu gândul, culorile se schimbă, norii revin, ba, la puțin timp, iată și un petec de mare.

Distanța dintre mine și toate celelalte îmi schimbă perspectiva. Apoi mi se schimbă valorile. (Ceva atât de mic să conteze atât de mult?) Apoi prioritățile, și, uite-așa, de la distanță, totul e mai clar!

Așa că dacă vrei să știi clar ce e de făcut, înalță-te pe culmea la care ajungi doar plecându-te pe genunchi. Apoi vei vedea clar!

Comments

comments