David nu l-a ucis pe Goliat pentru că treaba lui era să ucidă uriași. Scopul lui era să ducă sandvișuri fraților săi, iar Goliat i-a stat în cale.

David era mezinul într-o familie cu opt frați, iar trei dintre ei, cei mai mari, l-au urmat pe Saul la război. În acest timp, David păștea turma tatălui său la Betleem. Sunt sigură că David s-a imaginat de nenumărate ori pe câmpul de luptă alături de frații săi, câștigând războaie, dar chemarea lui, în acel moment, era să lupte pe câmpurile din spatele casei, păzind turma tatălui său, și făcea asta cu credincioșie.

Poate că nu purta armura unui războinic, dar lupta cu pasiunea și curajul unui războinic atunci când vreuna din oile care îi erau în grijă era în primejdie. Avea la dispoziție tot ce îi trebuia ca să fie credincios în locul în care era, dar mai mult decât atât, Îl avea pe Dumnezeu de partea sa. Și Dumnezeu i-a răsplătit credincioșia.

Puține lucruri știa el când a fost trimis să ducă mâncare fraților săi pe câmpul de bătălie. Un lucru pe care îl știa sigur era că, indiferent de situație, el era dispus să audă vocea Domnului, chemarea Sa, și pregătit să-I asculte îndemnurile. Poate că nu înțelegea de ce el trebuie să apere un câmp cu oi, când frații lui luptau pe un adevărat câmp de bătălie.

Dar cu toate acestea, în tot acest timp, fiind credincios în locul în care era pus, a învățat să audă și să înteleagă vocea Domnului, pentru ca mai încolo, să poată să calce pe câmpul de bătălie și să fie victorios. Astfel că, atunci când chiar frații săi îi erau împotrivă, iar șansele de supraviețuire nu erau deloc mari, el a ales să asculte glasul Domnului.

A ales să declare biruință peste lupta care îi stătea înainte, știind că până la urmă, lupta este a Domnului, iar el era gata să stea încă o dată la dispoziția Sa.

Nu a contat cât de fioros era leul sau cât de mare era ursul. Așa a învățat el a cui este lupta de fapt. Tot ce trebuia el să facă era să aibă încredere într-un Dumnezeu puternic și credincios.

Nu conta că tot ce avea la îndemână erau doar cinci pietre și o praștie. Nu conta nici măcar faptul că  înaintea lui stăteau și leul și ursul îmbrăcați în uriaș. El privea prin prisma celorlalte victorii duse chiar pe câmpul din spatele casei și se încredea cu toată inima în Dumnezeul lui.

Știa că Numele lui Dumnezeu are putere și că Dumnezeu este vrednic de laudă, în niciun caz de batjocură. Știa că Dumnezeu este un Dumnezeu care nu-și părăseste copiii, ci Îi iubește. Așa că, știind cine îl conduce, a pășit în luptă și a câștigat.

Comments

comments