d468e31ba384d056a49725512a2b0c17

Le simt. Le simt tot mai apăsătoare și vinovate… de ce nu plecați de la mine? Inima nu mi-e atât de încăpătoare ca să vă păstrez. Ați devenit tot mai cioturoase și mai grele și prea profund v-ați agățat de mine.

Am fost naivă, recunosc. Nu credeam că veți fi așa de nemilose, nu cu mine… V-au crescut colțuri și, râvnind după putere, m-ați trădat cu veninul remușcării. Mi-ați creat mirajele perfecte, să cred că eu vă controlez, că eu vă țin tăcute, și-i trist să văd că doar mă amăgeam.

Am obosit. Renunț. Vă vreau departe, am fost de prea mult timp o gazdă primitoare, și paguba tot a mea e.

Cuvintelor, de ce sunteți așa tăcute și refuzați să fiți în libertate? Vi-e frică că puteți răni? Sau de răspuns? Sau de tăcere? Ați uitat așa curând ce liniștitor era să vă îndreptați către Creatorul vostru, să vă spuneți dorul și durerea?

Mi-e dor. Mi-e dor de pace și de Tine și nu mai vreau nicicând să stau în calea noastră.

Cuvintelor, nu vă mai pot ascunde, mi-ați fost dragi odată așa tăcute, mi-ați fost confort, dar nu și libertate, acum îmi sunteți doar povară și durere.

Ne despărțim. Eu nu mai pot să tac.

Sursa foto: aici

Comments

comments