Într-o lume care aspiră spre a fi egală celorlați, e tot mai rar respectul și mai cu seamă exprimarea acestuia. Ca și cum a spune ”Mulțumesc pentru ce ai făcut pentru mine” sau ”Apreciez tot ce pot învăța de la tine” te-ar pune într-o lumină proastă. Ca și cum a admite valoarea cuiva ți-ar ciunti ție din ce ești.

Ne lipsesc cuvintele și gesturile. Motivăm absența lor spunând că nu le dăm motive să se mândrească. Sau că știu ei că îi prețuim, de ce să le mai spunem?! Sau, de ce să-i duc o ciocolată? Nu știu exact ce îi place. Dar oare nu e tăcerea mai confortabilă pentru eul nostru? Nu e vorba despre tipul de ciocolată sau buchetul de flori. E ce spun aceste vorbe, fapte despre ceilalți. Și despre noi, în relație cu ei.

Cred că doar omul care e întreg, împlinit, fără frustrări poate onora pe alții. Doar cel care își știe identitatea și nu e amenințat de reușitele sau plusurile celorlalți poate să felicite, sau să manifeste respect.

Și când prețuim pe cei de lângă noi, e bine să îi lăsăm să vadă acest lucru. De ce să ne limităm la a-i prețui pe oameni doar în inima noastră? De ce ne păstrăm cuvintele frumoase pentru a ne gândi la ele, cu nostalgie, când se îndepărtează de noi?

Să respecți pe ceilalți, înseamnă de fapt să-i iubești practic.

Sursa foto, aici.

Comments

comments