de Adela Lațcău

E irelevant când am citit prima dată Jurnalul fericirii. Eram prea mică, prea ignorantă și pe alocuri prea fericită pentru a înțelege ce avea să-mi spună acest monah pușcăriaș. Am citit-o deoarece orgoliul mi-o cerea încrustată pe răbojul cărților citite.

Tot ce țin minte este povestea pompoasă și încărcată de citate grele a unui evreu condamnat la pușcărie pe nedrept (motiv absurd întâlnit deja în alte cărți – deci fără efect de șoc) și botezat în patul etajat din celula Jilava dintr-o apă viermănoasă.

Pe căi necunoscute și neținute minte în prezent, am ajuns în 2008 în Librăria Humanitas, pe centru, unde am decartat 60 de lei și mi-am cumpărat un exemplar frumos copertat, cartonat, cu hârtii albe și strălucitoare din Jurnalul fericirii.

Între timp suferisem anumite deziluzii, ochii îmi fuseseră deschiși de realitate. Nu mai trăiam într-un univers paradisiac în care cuplul originar trăia în fericire și pace. Trăiam într-o ușoară singurătate și izolare. Și atunci am recitit acest jurnal.

Atunci am citit povestea unui om, care în ciuda aparențelor află FERICIREA. Nu își transferă dispozițiile asupra unui om și pune în cârca lui posibila sa fericire, ci, o pune în seama lui Hristos.

În mod paradoxal, într-un loc destinat pedepsirii fizice, Steinhardt află bucuria sublimă. Într-un loc destinat întunericului, este binecuvântat de sus cu un vis divin în care lumina lui Hristos îl învăluie, îl face să simtă pace și bucurie, și îi dă să guste un strop din rai.

A mai trecut un timp, și am devenit un adult responsabil, cu o slujbă responsabilă. Un coleg – cu o moralitate execrabilă – mi-a spus că opera lui preferată e Jurnalul fericirii. Am rămas mască și am reluat lectura de la început. Toată cartea descrie lupta și modul în care scriitorul îl cauta și îl află pe Hristos.

Acesta povestește de clopotele bisericii din Pantelimon, care îl trezeau dimineața, și care i s-au cuibărit în inimă, de căutările în Tora și Biblie, de amânările în a-L primi pe Hristos, de preoți și oameni ai lui Dumnezeu care i l-au arătat pe Hristos.

Steinhardt este un mic geniu. Nu se limitează în a-L vedea pe Dumnezeu și felul în care Acesta lucrează în oamenii veacului său, ci și în opere literare, în oameni mari ai lumii demult, oale și ulcele, în poezii, în piese de teatru și chiar în istorie. Cartea atinge un punct culminant cu momentul botezului său întru un ortodoxism ecumenic (preoți de mai multe denominațiuni au fost prezenți la momentul rostirii jurământului).

Cum se poate să citești istoria unui om care îndeplinește într-un mod spectaculos un lucru după care tânjim cu toții – căutarea și aflarea lui Hristos – și să rămâi la fel? Neschimbat, neatins, poate cu un sec „A fost o carte faină!”

Unele cărți îți schimbă viziunea asupra lumii, altele sunt doar hârtii cu semne, iar unele te fac să te simți rușinat de condiția ta și năzuiesti înspre ceva mai mult. O astfel de carte este Jurnalul fericirii. Un îndrumar înspre a deveni mai bun, mai curajos, mai nobil, mai ca și Hristos.

Debutează cu un soi de prolog în care sunt descrise trei soluții prin care poți ieși și supraviețui într-un univers concentraționar – de orice soi ar fi acesta. Se sfârșește cu o frază maiestuoasă care vorbeste despre fericire. Fericirea deplină dăruită de Hristos și împlinită prin urmarea căii noastre de creștini, spălați în sângele Mielului și făcuți făpturi noi. Dacă suntem destinați pentru Fericirea continuă, de ce să nu încercăm să o cucerim de pe Pământ?

—Numai creștin fiind mă vizitează – în pofida oricărei rațiuni – fericirea, ciudat delir. Numai datorită creștinismului nu umblu – crispat, jignit, pe străzile diurne, nocturne ale orașului – spațiu proustian descompus de timp – și nu ajung să fiu și eu unul din acele cadavre pe care le poartă, vii, apa curgătoare a vieții și să nu mă număr printre cei ce încă n-au înțeles că mai fericit este a da decât a lua.

Sursa foto, aici.

Comments

comments