Întuneric. Mister. Confuzie.

Se făcea că merg pe un drum plin de cioburi: pe rând, fiecare părea tot mai atrăgător, tot mai colorat, mai strălucitor şi… mai ascuţit. Tot mergând pe drum, le culegeam şi, pe rând, le puneam într-o ramă. Încetul cu încetul, lua naştere o oglindă.

Oglinda, pierdută adeseori printre fragmente şi cioburi de întâmplări cotidiene, se reflecta în nuanțe de candoare, fragilitate, tristeţe, brutalitate, adevăr şi minciună. Era sfâşietor să mă uit prea mult la ea. Separat, fiecare ciob părea splendid… dar puse laolaltă ceva nu se îmbina bine… parcă își luau strălucirea unul altuia.

Oare… tristețea lua strălucirea fericirii? sau… brutalitatea lua strălucirea blândeții? De ce nu mai străluceau unele cioburi la fel?… Unde le-a dispărut culoarea? Eram confuză.

Dar mai văd încă ceva… niște zăbrele frumoase de colivie. O așa multitudine de trăiri, emoții, ascunse între niște zăbrele de colivie…? Oare oglinda nu-și dădea seama că și-ar putea lăsa cioburile fermecătoare în libertate, să poată reflecta eternul, cerul…? De ce se afla tocmai într-o colivie?

Dar oglinda avea aceeași părere despre mine, pentru că ceea ce vedeam eu era propria-mi reflexie… Gândind cu voce tare, mi-a strigat: „Tu însăţi trăieşti într-o colivie, casa ta e o colivie, strada ta şi tot oraşul ăsta sunt zăbrele ale coliviei tale… Unde crezi că se termină aceasta? Universul însuşi este o colivie, tăbârcită pe umerii infinitului…”, continuând: „Uită totul, nu te mai gândi la nimic, pentru că, uite, e noapte, iar tu te afli în întuneric.”

Oglinda ce-mi vorbeşte sunt eu, e gândul meu. Iar eu sunt colivia ei. Cred că această colivie există, dar… dacă mă înşel? Gândul meu şi-a făurit singur aceste gratii, atât de trainice, că nu le pot deschide. Nici măcar nu le-am putut vedea până acum.

Vreau acasă, vreau să las jos ceea ce cred că sunt nişte zăbrele, vreau ca gândurile să se oprească și să dorm. Vreau ca cioburile să fie colorate din nou! Când voi fi adormit, toate coliviile lumii se vor deschide şi… poate voi ieși și din a mea.

Lumină. Adevăr. Certitudine.

Zăbrelele coliviei au dispărut. Mă găsesc pe un câmp cu cioburile strălucitoare lângă mine… ne-am regăsit libertatea! Mă uit la ele, iar ele reflectă cerul… în niște culori mai frumoase ca niciodată. Văd cerul, dar nu mai văd colivia! Mă văd în schimb doar pe mine, mai aproape de cer.

Tu ai fost, nu-i așa? Tu mi-ai deschis colivia, Tată, ca cioburile inimii mele să Te reflecte doar pe Tine din nou!

Sursă imagine: aici

Comments

comments