Zece, douăzeci, treizeci… suta! Cine nu-i gata, îl iau cu lopata!

Și-ncepe căutarea: unul câte unul, cei ascunși sunt găsiți. Cel mai necăjit e primul: tura viitoare, el va trebui să numere, să caute… Asta dacă urma nu scapă turma… Emoții pentru cei pitiți prin unghere: să iasă, să stea… Care e în fond cea mai bună ascunzătoare? În mod cert, cea care e suficient de aproape ca să-ți permită să respiri suflul jocului, și atât de sigură încât să nu fii văzut, deși tu să vezi clar.

Așa ne-ascundem și de oameni: lângă ei, între ei, atât de aproape încât să le-auzim murmurul, să le vedem mișcările, să ne bucurăm știindu-i că ne caută. Ne-ascundem în văzul lumii, și ne disimulăm până ce devenim invizibili. Cumpănim apoi: să ieșim, ori nu?

Însă, uneori, dacă stai prea mult în ascunzătoare îți asumi riscul de a fi lăsat acolo. Din diverse considerente: ai stat prea mult, ceilalți vor să joace iar, sau, pur și simplu, ești uitat.

Așa se-ntâmplă: oamenii se retrag, o vreme se-ascund. Îi supun pe semenii lor la teste: cui îi pasă suficient cât să-i caute? Cine le observă lipsa? Sau e mai simplu să se-nceapă altă tură, să numere altcineva, să se diversifice jocul iar ei să fie lăsați acolo, în ascunzătoarea lor sigură, trecuți cu vederea, uitați.

Suntem meniți să trăim în colectivitate, să relaționăm, să depășim probleme, să reparăm situații. Cea mai bună ascunzătoare e cea din care ești găsit sau din care poți ieși suficient de repede, și poți reintra în joc. Altfel, e temniță!

Sursa foto, aici.

Comments

comments