Septembrie. Dimineață. Aglomerație.

Cu privirea în jos, faci primul pas fără umbrelă. A început să plouă de câteva minute și noroc că te-ai întâlnit cu un prieten care avea umbrelă. Ai trecut de școala lui și acum ești singur.

Primul pas fără umbrelă. O mulțime de gânduri. Te uiți la ceas. Mai ai 15 minute.

Poate că ar fi bine să te întorci să îți iei umbrela. Oricum încă nu s-au făcut cataloagele. Și chiar dacă poate s-au făcut, ai colegi de treabă și sigur nu vor spune că ești absent.

Dar informatica e materie de BAC…BAC? Ha! Îi doar semestrul I!

Și atunci deodată îți apare în față viitorul. Apare așa de nicăieri când nici nu te aștepți. E doar un substantiv simplu, la genul neutru. Încă nu are nicio formă, nicio culoare în mintea ta. Îți amintești că ieri te-a întrebat o cunoștință: ce vrei să faci în viață? I-ai spus exact ceea ce ți-a spus și ție colegul de bancă în ora de istorie. Bravo! Ai reușit astfel să eviți mirarea de pe fața ei (care desigur arată că e mai stresată chiar și decât tine) și lungul discurs despre responsabilizare. Într-un fel e vina sistemului educațional din România, îți repeți a nu știu câta oară, scuzându-ți nehotărârea.

Și din nou viitorul. O mână puternică parcă te apasă. E presiunea și frica. Te faci tot mai mic. Te sufoci și cauți o scăpare printre degetele uriașe. Atunci murmuri într-o rugăciune mistuitoare: Doamne, îndepărtează frica! Viitorul împreună cu Tine trebuie să fie frumos, oricare ar fi el!

Faci primul pas fără umbrelă. Mai ai 15 minute. Te îndrepți spre școală cu pași repezi.

Sursa foto: aici

Comments

comments