Nu știu cum sunteți voi, dar pentru mine e de-ajuns să merg o săptămână la munte, să mă trezesc în fiecare dimineață sub sprâncenele groase ale munților, și să fac câte o drumeție printre colinele verzi, ca să îmi amintesc cât de mică sunt.

Și n-o spun dintr-o dorință nejustificată de a-i face și pe alții să se simtă mici. Intenționez doar să las aici un memento de care (cred că) mulți dintre noi avem nevoie. E ușor să ne lăsăm prinși de preaplinul vieții și să uităm că nu suntem chiar atât de importanți și de indispensabili. Dar să-mi fie cu iertare dacă am jignit pe cineva. Mai bine mă întorc la persoana întâi.

Din experiență proprie vă pot spune că mai des mă găsesc în poziția să am gânduri prea înalte despre mine. Rar – spre niciodată – ajunge să mă preocupe mai mult binele aproapelui decât interesul meu. De aceeea, zilele acelea la munte au avut un efect extra benefic asupra mea.

Mi-au amintit de măreția universului, de lărgimea, lungimea și adâncimea lui. Nu numai maiestatea munților m-a tras de mânecă, ci și frumusețea cerului nopții. Când stai la un foc de tabără, ți-e imposibil să nu-ți ridici ochii și să rămâi uimit de milioanele de aștri.

Și dintr-o dată, problemele tale nu mai par așa mari. Părerea ta atotcunoscătoare nu mai e așa de necesară. Persoana ta nu mai e centrul universului. Te micșorezi în fața splendorii munților și a galaxiilor. Și pe bună dreptate, pentru că, din când în când, avem nevoie să ni se reamintească că este Cineva mai mare, un Creator care nu ne vrea absorbiți de eu.

Chiar dacă am văzut Perseidele doar pentru câteva minute (prețioase), nu m-am putut abține să nu mă gândesc la Cel care stă în spatele lor! Și m-am minunat că un Dumnezeu așa de mare, care ține universul întreg în mâna Sa, este interesat de mine. Ce har!

Credit foto: Bobby BurchUnsplash

Comments

comments