Avea 7 ani. Nu era la fel ca ceilalți. Unii îi spuneau că e special. Atunci de ce nimeni nu îl voia? Poate era vina lui. Mami i-a spus deseori că e un băiat rău. Acum se afla într-un loc străin cu alți copii la fel ca el. În cameră era întuneric, la fel și în viața lui. Îi era frică. S-a ridicat din pat și a deschis ușa: Mi-e frică…“ a spus rușinos.

Atunci l-am luat de mână și i-am spus că stau cu el până adoarme. Stăteam pe scaun lângă patul lui. M-a rugat să îi zic o poveste. I-am spus despre Isus, i-am spus că niciodată nu este singur așa cum crede el. Dumnezeu te iubește… La fel și eu. M-a rugat să îi cânt ceva. Nu mai știu ce i-am cântat. Sincer, nu conta. Îi ofeream ceva ce nu prea a avut: atenție, îngăduință, speranță.

O puteam citi în ochii lui negri, care se liniștiseră. Mă gândeam la fratele meu de o vârstă cu el și îl întrebam pe Dumnezeu de ce îngăduie astfel de lucruri. Țin minte că i-am zis să închidă ochii, dar n-a vrut. Se uita la mine încercând să mă întipărească în minte, să nu mă uite niciodată.

Au trecut 5 ani. Săptămâna trecută, în timp ce descuiam ușa, un băiețel de 12 ani se prinse de gardul casei mele.

– Mă mai cunoști? A fost întrebarea care m-a oprit. Mi-am întors privirea, dar distanța și gardul mă împiedicau să văd ceva clar. Manuel. Îi auzeam numele în minte. Era ceva neobișnuit. De ce îmi venea să zic Manuel? Știam cine era. Mă mai gândisem uneori la el, dar nu mai îmi aminteam deloc cum arăta. Totuși, am răspuns: Manuel?

Am coborât scările și m-am apropiat de el. Era atât de fericit că îl recunoscusem. Am început să vorbim, să îl întreb cum mai e, ce mai face, ce clasă e… Se uita din nou la mine cu aceeași privire. A fost de-ajuns cât să înțeleg importanța atenției, îngăduinței și speranței. Acum aveam eu nevoie de ele.

„Aruncă-ți pâinea pe ape, și după multă vreme o vei găsi iarăși!“ – Eclesiastul 11:1

(Întâmplare adevărată)

Sursa foto: aici

Comments

comments