Nicidecum nu fac referire la aşa-zisul ghinion adus de spargerea unei oglinzi. Nu.

E vorba despre tine şi despre fiecare ciob al tău.

E vorba despre nevoia de a fi un întreg, de faptul că nu poţi să progresezi fără să te recompui.

Eşti fragil, la fel ca o oglindă care vibrează la fiecare nuanţă sonoră.

Eşti vulnerabil şi asta nu pentru că aşa vrei tu, ci pentru că eşti uman.

Eşti viaţă, ceea ce înseamnă că ştii că totul e un simulacru.

Ai înţeles?

Eşti tu în fiecare ciob, dar totuşi altul. Altul în căutarea celuilalt, în căutarea ta. Distorsionat.

Eşti tu uitându-te în oglindă, în tine, spre tine. Te vezi întreg?

Cioburile nu înseamnă lipsa fumuseţii, dar nici prezenţa ei. Cioburile înseamnă amăgire. Tu împotriva lor, împotriva ta, adică singur. Eşti pregătit să te vezi aşa?

Poate că nu… nici eu… atunci hai să visăm altfel!

Hai să ne gândim că cioburile sunt caleidoscopice. Roşii, mov cu picăţele.

Cioburi colorate şi nu monocrome. Cioburi menite să formeze un întreg colorat, un mozaic al sentimentelor.

Acum eşti pregătit să te vezi?

Comments

comments