„ – Te-a speriat cumva plecarea? Ți-e teamă să mergem în altă parte? Nu te gândești cum o să fie când vom ajunge acolo? Nu ți-e teamă că n-o să fie chiar așa de bine cum credem noi?”

„ – Nu. Nu mă gândesc la așa ceva. Nici tu nu poți să te gândești. Și nici eu nu pot. Ar fi prea greu… să trăiești prea multe vieți deodată. Acolo, departe, ne așteaptă o mie de vieți pe care le-am putea trăi, dar după ce vom ajunge, n-o să fie decât una singură. Dacă o iau înainte și vreau să le trăiesc pe toate, e prea mult. Asta-i tot ce stă în puterea mea. Mai mult nu pot face. Dacă aș face mai mult aș încurca toate lucrurile.” (J. Steinbeck)

Am simțit pe propria piele tentația lucrurilor complicate, satisfacția de a le face față și de a le da de capăt acestor impostori. E drept, victoriile vin cu o anumite autoritate și te simți chiar învrednicit să faci mai mult.

Ne e lehamite de lucrurile simple, doar ființa noastră cerebrală cere complexul și devine tot mai greu de sațiat.

Deodată, simplul e prea simplu și atunci nu ne rămâne decât să-l resuscităm. Viața începe să pâlpâie distorsionat: trecut, prezent, viitor. Și mă întreb cât timp poate să o ducă așa, dar mai ales câte sincope își permite o inimă?

Trăim complicat, complex, când noi trebuie să trăim prezentul… Trebuie doar să pui mereu un picior înaintea celuilalt. Pas cu pas, bătaie cu bătaie.

 

Comments

comments