Ploaie, vânt și nici un fel de adăpost. Era ora 8 și 1o minute, și nimic nu se schimbase de jumătate de oră, deja. Nerăbdarea creștea. Micile plimbări încoace și-ncolo, se transformaseră într-un ușor exercițiu de dimineață.

Nu va mai veni niciodată! Gândi el. Ce mă fac? Nu voi mai ajunge la timp. Mi-e frig, am obosit. Nu m-am gândit vreodată că aș putea obosi așteptând.

Mai erau câțiva oameni lângă el, dar el alesese să se gândească la prietenii lui care probabil deja ajunseseră la destinație, sau care, cu siguranță, nu vor întârzia.

Ce să fac? Se uită timid la ceas. Era 8 și 20. Bun. Să vedem. Dacă mai aștept, autobusul mă va duce direct la destinație, dar totuși, s-ar putea să nu ajung la timp.

Locul neliniștii îl ocupă într-o secundă  disperarea.

Câțiva oameni care au așteptat cu el, se întorc pornind în direcția opusă.

Unde merg oare? De ce o iau pe jos? Sau…stai! Parcă se îndreaptă spre tramvai.

Tramvaiul. O altă opțiune.  Pot lua tramvaiul! mormăi el. Deși, tramvaiul nu mă va duce direct la destinație. Va trebui să merg pe jos… Să schimb două tramvaie…

Își mută rapid privirea în direcția autobusului. Nici urmă de autobus.  Să continui să aștept, făcând nimic, nu știu dacă mai este o opțiune pentru mine!

Își luă inima în dinți, și porni pe jos până la tramvai. Așteptă și acolo o vreme. Schimbă apoi tramvaiul, și în cele din urmă, după atâta drum și atâta așteptat, ajunsese la destinație mult prea târziu și mult prea obosit  să se bucure de destinația în sine.

Știa că dacă ar mai fi așteptat 5 minute, ar fi ajuns la timp! Căci autobusul, chiar dacă părea a întarzia, a ajuns la destinție la timp.

Oftă adânc.

Este un timp pentru așteptat și un timp pentru a acționa. Gândi el. Și totdeauna este timpul de a lua decizii.

Comments

comments