Se obişnuise cu negrul searbăd, rutinier. Întunericul îi oferea timp doar pentru sine, aşa că îl lua drept adăpost. Slăvea plictisul, și amorțeala. Bezna îl aplatizase.

Nu e de mirare că se ferea de lumină, căci lumina se revarsă în culori.

O auzise câteva zile la rând, îl chemase prin sunet albastru, sau auriu, alteori roșu, toate pătrunse de alb pur, de şapte ori imaculat.

Însă el fugise. Nu-și asuma neputința, credea că vede bine.

În depărtarea neagră, într-un moment de liniște sinceră, a auzit o altă undă de lumină: Ești orb. Lasă-Mă să te vindec.

A încercat să nege, să se scuze, să alunge mireasma albă, înțepenindu-şi mai tare ochii. Însă rostirea sigură și plină de speranță ce însoțea adevărul greu de acceptat l-a făcut să se uite încă o dată, îndelung, la sine. Orbitor de negru!

Îndurerat de-atâta eu și praf, dar agățându-se de cuvintele vindecătoare, a strigat. Sau poate doar a gândit, şi gândul i-a fost cunoscut. Lumina s-a apropiat, întrebându-l: Ce vrei să-ți fac?

Ciudat, dar nu i s-a părut o întrebare de prisos. Deşi Lumina ştia dorința sufletului, chiar nespusă, el avea nevoie să admită deschis, fără înconjur, cu voce tare: Sunt orb! Aş vrea să văd!

Lumina i-a atins atunci ochii. Era lumină blândă, neaşteptat de puternică.

Pe dată, s-au rupt legături de beznă şi mizerie.

Au căzut poveri neştiute.

L-a inundat bucuria.

S-a simțit dintr-o dată prea iubit.

Şi-L vedea: parcă era un râu imens, sau hrană-mbelşugată, uşă spre uimire, sau stâncă imposibil de clintit. Parcă era şi leu magnific, şi cale singură adevărată. Cuvânt perfect şi miel, sublim. I se-arăta ca o comoară, ca un izvor de-nsuflețire nesecată, ca diamant în infinit de fețe, şi nu se sătura.

Se botezase în Lumină.

Isus, ce har să Te privesc!

Dar nu toți orbii ajung să vadă.

Nu toți se lasă vindecați.

 Sursa foto: aici

Comments

comments