„Tu, care cercetezi inimile şi rărunchii, Dumnezeule drept!“ [Psalmul 7:9b]

Ca oameni suntem îndemnaţi prin natura noastră să ne clădim o imagine bună despre sine. Ne folosim de orice lucru în aşa fel încât să nu arătăm lumii că am fi vulnerabili la ceva sau că am avea vreo parte întunecată în viaţa noastră. De fapt, nu am vrea nici măcar ca persoana cu care suntem cei mai intimi să cunoască totul despre noi. Probabil, am zice noi, ar fi surprinşi să ştie lucruri pe care doar noi înşine le ştim.

În relaţia noastră cu Dumnezeu, împotriva a tot ce am crede noi, nu avem nicio şansă să ascundem ceva. David era sigur pe acest lucru şi din acest motiv a scris: Tu, care cercetezi inimile şi rărunchii, Dumnezeule drept! De fapt, nici măcar nu se cuvine să ascundem ceva înaintea Celui care cunoaşte totul.

Deşi Dumnezeu cunoaşte viaţa noastră, păcatele noastre, nemărturisite, rămân neiertate, nu datorită faptului că Dumnezeu nu doreşte să ne ierte, ci pentru că nu am mărturisit păcatele pe care El să le ierte. „Tu care cercetezi inimile şi rărunchii”, ar trebui să ne motiveze să aducem la lumină tot ceea ce am ţinut în ascuns, nu pentru a fi taxaţi de Dumnezeu, ci dimpotrivă, pentru a fi iertaţi.

De curând am citit o povestioară care spunea că pe vremuri, un prinţ francez a făcut o vizită în Germania. A vizitat împreună cu împăratul o închisoare, iar împăratul i-a permis prinţului să elibereze un deţinut pe care îl va dori. Prinţul s-a apropiat de primul deţinut şi l-a întrebat de ce se află în închisoare. Răspunsul deţinutului a fost că este nevinovat şi că n-a făcut nicio faptă rea ca să merite închisoarea.

A mers mai departe la următorul deţinut, iar acesta i-a oferit prinţului un răsuns similar. „Nu sunt vinovat!” A mers mai departe la următorii doi deţinuţi întrebându-i acelaşi lucru. Răspunsul lor era cel oferit şi de restul deţinuţilor. În cele din urmă prinţul s-a adresat unui deţinut aflat într-un colţ de celulă punându-i aceiaşi întrebare. Deţinutul a răspuns: „Eu am făcut păcate mari şi sunt pedepsit cum ar trebui”.

La auzul acestor vorbe prinţul l-a chemat pe directorul închisorii şi i-a zis să-l elibereze pe acest “păcătos” dintre toţi ceilalţi care se credeau drepţi.

Dumnezeu ne poate elibera sufletul de orice povară, dar condiţia necesară pentru aceasta, ar fi să mărturisim tot, şi să fim transparenţi înaintea Celui care pătrunde adânc în gândurile şi sentimentele noastre, aşa cum a spus şi David, un om după inima lui Dumnezeu.

Comments

comments