Tristețe. Suferință. Dezolare. Durere.

Prețul mântuirii noastre nu a fost deloc ieftin. Mi-amintesc de cruce, și durerea Mielului mi se pare prea mare pentru ca să mă gândesc la jertfa Lui atât de rar.

Și totuși, întunericul n-a domnit veșnic, iar Isus, Regele, Lumina noastră, a transformat plânsul în bucurie, durerea în extaz – și totul printr-un singur gest suprem: a înviat!

***

Mulțumire. Tihnă. Lumină. Acasă.

În niciun alt an n-am simțit așa bucurie gândindu-mă la frumusețea învierii Domnului Isus. Îmi imaginez cum tristețea femeilor venite la mormânt s-a transformat brusc în bucurie la vederea lui Isus, iar în inima mea se naște dorul de a fi fost acolo.

Îmi imaginez că poate credinței mele i-ar crește mai repede picioare și-ar fi mai sigură pe ea – doar să-L fi văzut măcar o dată pe Mântuitor, nu m-aș mai îndoi niciodată!

Ah, acasă!

Însă mai mult decât atât, Sărbătoarea Învierii de anul acesta mi-a (re)amintit de viitorul glorios ce ne așteaptă – învierea și (re)înnoirea trupurilor noastre. Vom putea, în sfârșit, să ne alinăm dorul de acasă, iar sentimentul că nu aparținem lumii acesteia va dispărea.

În zile ca și-acestea, dorul se intensifică. Corzile sufletului meu rezonează adânc cu bucuria învierii – a Mântuitorului, dar în curând, și a noastră, a copiilor Lui.

Un dor nespus mă cheamă acasă, în țara unde bucuria nu va avea sfârșit. Hristos a înviat!

„Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului!“ Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Și mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se cobora din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu…“ (Apocalipsa 21:9-11)

Sursă imagine: aici

Comments

comments