O săptămână Mare,  ca aceasta, se măsoară după alte standarde decât cele omenești. Mărimea ei nu poate fi redată decât de micșorarea noastră, într-atât încât să se vadă El mai clar.
Rugăciunea noastră trebuie să coboare la vibrațiile unui susur blând, ca ruga Lui să se audă. Pentru că noi ne rugăm prea des tot pentru noi. El, în timp ce lupta cu paharul, se ruga pentru alții: pentru cei a căror voce îl va condamna, a căror bici îl va lovi. Pentru cei ce vor lua arginții, care vor striga apoi că nu-L cunosc și vor fugi lăsându-L singur între străini. Se roagă pentru credința celui ce se leapădă, pentru ceasul ce va urma…
În Săptămâna mare, noi trebuie să fim mici, orice act de grandoare e un sacrilegiu. Orice faptă bună, oricât de binevenită, e doar o haina mânjită. Orice ține de ce putem face noi, e nesemnificativ.
El, însă, a redefinit smerenia. Când s-a plecat și a luat ștergarul, când a frânt pâinea, când le-a spus despre Iuda, când a mulțumit, când a stat înaintea celor ce voiau să-l ia la întrebări, … tot ce a făcut El e Mare. Și când a fost trădat, biciuit, și când a dus crucea, când a primit piroane, sau apa cu oțet, Hristos a trasat un drum spre cer. Unul ce trece pe la crucea Sa, singurul care poate da o șansă la eternitate.
În săptămâna Mare trebuie să înțelegem cât de mici și neînsemnați suntem. Și să ne proșternem în adorare, să-l căutăm ca Maria, să nu ne lăsăm până-L vom găsi .
Și apoi să nu-L lăsăm singur. Așa va fi mare săptămâna noastră: fiind noi mici, dar lângă El.

Comments

comments