TineriBETANIA

Unii o numesc libertate, altii evadare. Independenţă, studenţime, sau “viaţă in propriile mâini”.  Mie imi place sa-i dau un nume nou, ori de cate ori faciliteaza intrarea in vigoare a unei lectii neştiute de mine pană atunci. Şi ce nume i-am dat? Incontestabil, suficiente!

I-am dăruit pete diferite de culoare pe spaţiul alb ce mi-l aşternea înainte. A cunoscut toate culorile semaforului, a aşteptat la multe treceri de pietoni, si a parcat în curtea nouă a unui prezent  ce nu prezintă nici un punct de intersecţie cu trecutul.  O umbrelă ridicată în cascada timpului  este întotdeauna greu de găsit. Mai ales atunci când îţi cunoşti infinita neputinţa de a stăpâni fie doar şi  o secundă din ticăitul suveran al efemerităţii.

Au fost felii din viaţă cărora le-am dat numele “dorului de casă” . Nu ştiu la câţi vi se întâmplă dar eu am degustat-o şi pe aceasta. Şi uneori ai falsa iluzie că n-o mai poţi înghiţi. Sortiment prea diferit. Gustare prea solitară. Comparaţii ucigătoare. Înghiţi în sec sau muşti până la capăt?

Am avut valize în viaţă cărora le-am dat numele “înmagazinare şi depozitare la domiciliu” Dar când domiciliul este la 649 km depărtare,  ce valize găseşti pentru a transporta prietenii cu care ai crescut, prezenţa binefăcătoare a părinţilor , sau bulevarde mult bătătorite? Sentimente sădite pe străzi asfaltate unde doar pe ele pasul este acelaşi. Cum înmagazinezi bucuria gălăgiei de-acasă, sau farmecul unui colţ de stradă doar de tine ştiut?  Las valizele acasă sau mă întorc pe rând după fiecare?

Am trăit eclipse de soare căora le-am dat numele “deşertul negru”. Unde soarele, e speranţă, bucurie, prietenie, siguranţă, apartenenţă, iar eclipsa e veşmântul negru ce le-a acoperit atunci când razele lor n-au fost suficient de puternice pentru a-l topi, în stropi de cenuşă moartă. Eclipse în care răsărirea unei flori era doar balon de aer înţepat de cactusul deşertului meu; unde ochii-mi erau închişi de supremaţia vântului răpitor de nădejde.

Dar, feliile dorului de casă, m-au ajutat să simt frumuseţea unui prezent cu gust nou. Am înţeles că farmecul nu stă în a păstra meniul casei pe primul loc, nici în a adăuga obişnuitului vieţii acelaşi condiment mereu şi mereu. Comparaţiile nu vor mai fi spre distrugere ci spre echilibrul frumos al vieţii pe care-l poţi găsi indiferent unde te afli. Nu va mai conta : unde este mai bine, ci va conta unde esti (trăieşti) cu toata inima.

Valizele neîncăpătorare mi-au fost indicatoare spre bogăţii noi ce abia aşteaptă să fie descoperite.. Nu târăsc valize grele, ci las prezentul să-mi umple depozitul bogăţiilor de aici şi acum ! Ce-a fost rămâne unde e, trebuie să fac loc prezentului  Aroma din zilele trecute e bine absorbită în suflet, dar prezentul îmi cere vânare, preţuire, dedicare. Vânarea unor şanse noi, unor prieteni noi, unor zile unicat. Vânare a tot ce e pe cale de dispariţie : bucuria de-a fi om, privilegiul de a trăi, sete de viaţă, bucuria mântuirii.

Deşertul cu eclipse mi-a întărit conexiunea la Soarele vieţii, lăsându-mi lecţia precioasă că relaţiile cu oamenii sunt alte mici raze prin care întunericul se subţiază.  Iubind pe Hristos şi iubind oamenii, sub picioare nu mai am doar boabe de nisip, ci un fundament sigur de pe care pot să dăruiesc înainte să primesc. Pot iubi înainte să fiu iubită, pot accepta înainte să fiu acceptată. Pot vedea folosul ţepilor de cactus ce mă împing să culeg floarea din oaza deşertului meu.

Lasă ca timpul să fie o construcţie, oriunde te afli : într-un loc, într-o ţară, la un servici nou…sau completează tu în cazul tău .

În ceea ce mă priveşte, un oraş adoptiv, este dascălul schimbării mele, iar depărtarea de casă, nu mai vreau să fie „un zmeu legat de şireturi”.

Manu Petre