Si totuşi ….. să zburăm!
Hamlet: -” Cine-ar rabda poveri, gemand si asudand sub greul vietii,
Cat teama a ceva de dupa moarte, a unui taram de unde nimeni nu se intoarce,
ne-ncalceste vrerea si mai curand rabdam aceste rele
decat zburam spre alte nestiute.”
De ce să te temi de ce vei găsi dincolo? Acolo fi-va El şi te va aştepta cu braţele deschise, nu-i aşa? În fond, ce ai de partea asta? Exact aşa cum spunea şi Hamlet: poveri. Ce poţi face cu ele? Se ţin adesea scai de tine, astfel încât cel mai înţelept e să le răbdăm. Şi nu! Nu le răbdăm de teama necunoscutului de dincolo! Această motivaţie ar face din noi doar nişte laşi. Le răbdăm de dragul Celui ce a trecut pe aici spre acel loc, El singurul ce a venit înapoi din moarte şi nu oricum ci biruitor! Şi dincolo nu e un necunoscut, e acel „acasă” spre care tânjim, la care visăm, pentru care trăim.
Dar dacă ar fi o opţiune… dacă am putea să dăm la schimb toate poverile şi greul vieţii pentru un zbor spre dincolo? Ai mai sta pe gânduri, sau ţi-ai deschide larg aripile? Întrebarea e de fapt: te poţi desprinde de cotidianul tău, greu şi nedrept? Am văzut pe unii, şi nu puţini care îşi iubeau poverile. Se defineau prin ele, şi în ochii celorlalţi ei erau oamnenii cu o problemă, victime ale unei nedreptăţi rezolvându-se aceasta ei îşi pierdeau identiatea. Aşa că îşi iubeau povara şi n-ar fi renunţat la ea.
Corect formulată întrebarea ar fi: cine ar răbda poveri… dacă ar putea zbura? Dar vedeţi, noi nu ştim timpul când vom pleca, tocmai de aceea provocarea e: să zburăm câte-un pic în fiecare zi, să gustăm fărâme de dincolo drept hrană acum printre tot ce ne e frământare. Ştiţi, şi zborul se învaţă! Veşnicia se începe de-aici.
Da, rabdă poverile de care nu poţi scăpa, dar nu cu teama că dincolo va fi mai rău ci cu bucuria că într-o zi ţi se va face un semn, şi atunci vei zbura, spre alte neştiute.
Crina Caba
