2 Biserici
Am ajuns ca noi, oamenii, să creştem în două realităţi, ba chiar în două biserici, în aceste două lumi unde avem prieteni diferiţi şi identităţi diferite. Un “prieten” cu care stăm 6 zile la cataramă, îl ducem peste tot cu noi, ba chiar îl ţinem lângă noi tot timpul şi un alt, aşa-zis, prieten (de fapt aşa ne place nouă să îl numim) căruia îi zicem că îl iubim doar o dată pe săptămână. Ciudat, ba chiar real în acelaş timp, dar bomba vine acum: Ne place viaţa asta ipocrită în care trăim, nu?
Cum ar arăta o biserică reală în ziua de azi? Poate amvonul ar fi un televizor mare împărţit pe mai multe ecrane, un ecran cu un meci de fotbal, un ecran cu emisiuni imorale, un ecran cu XXX, etc. Pe bănci să fie sticlele de beri, ba dacă se poate şi câteva ţigări. Într-un colţ să fie câţiva mai introvertiţi care butonează nişte site-uri mai deocheate. În alt colţ câteva persoane care flirtează, ba mai mult de un flirt. Alt colţ de bârfă. Vorbe urâte unul despre altul. Răutate şi ură faţă de celălalt. Rivalităţi între “bande”, etc.
Tabloul de sus l-am auzit azi la o predică şi m-a pus pe gânduri. Oare chiar aşa ar arăta? Dar ce e cu “prietenul” ăla al nostru timp de 6 zile şi în a 7-a zi îl mustrăm şi ne certăm cu el, parcă îl şi văd că s-ar uita la noi mirat şi ne-ar zice “bă’ eşti ok? ce-ai păţit? ce te-a apucat?”. Ne facem un “prieten” pe care îl ducem cu noi şi conştiinţa ne mustră doar când vine ăstalalt de o zi la noi. Un viciu, un prieten, 6 zile. O salvare, un prieten, 1 zi. Măi nu ştiu, dar mie nu îmi plac calculele astea.
Am auzit o chestie tare: cei mai pocăiţi oameni îi întâlneşti luni dimineaţa, ei sunt plini de patos şi vor să salveze lumea. Luni dimineaţa parcă toţi s-ar salva unul pe altul. Dar deja pe marţi, după-masa, lucrurile se schimbă, nu?
Sincer, aşa sunt şi eu, de ce să nu recunosc? Luni dimineaţa mă simt cel mai pocăit dintre toţi, dar trecând săptămâna lucrurile încep să se îngreuneze, citirea Bibliei nu mai are culoarea ei, rugăciunile parcă nu mai au nici o motivaţie, zâmbetul e prea chinuit, dar ce să mai vorbim despre a-i mulţumi lui Dumnezeu, nici vorbă!
Vă provoc ca la acest început de săptămână să fiţi cât mai adânc sculptaţi în palmele lui Hristos şi să creşteţi în adevărata viaţă pe care El ne-o oferă. El ne-a promis că va fi întotdeauna cu ai Săi copii aşa că frica şi îngrijorarea nu îşi mai au locul.
Curaj, viteazule/viteazo!
