TineriBETANIA

O putem numi tapiserie a framantarilor, simfonie a emotiilor sau orchestrare a extremelor, de la rasarit pana la apus.

Dar indiferent cum am numi-o, totul este real. Max Lucado o numeste ziua in care Isus Se confrunta cu un stres mai mare decat in orice alta zi din viata Lui, cu exceptia celei in care a fost rastignit. Pe parcursul intregii zile, El are motive sa planga… sa fuga… sa strige… sa blesteme… sa laude… sa Se indoiasca. In doar cateva clipe, viata Lui a fost intoarsa pe dos.

Vine instiintarea de la fisc. Suna medicul. Iti sunt expediate actele de divort. Portofelul e gol. Viata candva atat de calma devine de-a dreptul furtunoasa! Esti cotropit de grindina solicitarilor.
De te-ai intrebat vreodata daca Dumnezeu poate sa inteleaga din cer ce ti se intampla tie aici, pe pamant, atunci citeste si reciteste ce are de spus autorul despre aceasta zi extrem de tensionata din viata lui Cristos.
Este singura zi, in afara de ziua rastignirii, pe care o consemneaza toate cele patru Evanghelii. Lucado imbina relatarile lor intr-un mod foarte convingator, pentru ca tu sa poti fi sigur ca Dumnezeu stie ce simti.
Si sa nu te indoiesti ca in oricare dintre furtunile vietii exista un loc linistit – un loc in care poti ramane in picioare cand lumea din jurul tau se clatina in bataia vantului. Este calmul din mijlocul furtunii.

Max Lucado este autorul a peste 50 de carti, publicate in peste 28 de milioane de exemplare. Revista Christianity Today l-a numit „Pastorul Americii”, iar in 2005, revista Reader’s Digest l-a prezentat drept „Cel mai bun predicator din America”. El participa la diverse emisiuni de televiziune, iar cartile sale se afla cu regularitate pe lista de bestselleruri a ziarului New York Times.
Max este casatorit cu Denalyn si au impreuna trei fiice: Jenna, Andrea si Sara.

Preţ: 25 de lei

Gânduri, emoţii, sentimente…toate mi-s străine, toate-s goale, fără nume parcă.Şi totul îi aşa de departe.Tot ce ştiu, tot ce cunosc.Acum am rămas doar cu umbra acelor lucruri, cu dulcele miros a unor amintiri care credeam că mă definesc.Şi uite aşa frica a început să se cuibărească în inima mea pe măsură ce lăsam în spate tot ce îmi era cunoscut, tot ce îmi era drag .

Iar acum, precum un Făt Frumos feminin, urma să pornesc într-o călătorie în necunoscut iar în faţă îmi stătea faimosul drum de iniţiere.Dar viaţa nu-i un basm, şî în scurt timp realitatea mi-a făcut cu ochiul. Am încercat să par dură la început, punându-mi binecunoscuta mască şi pentru un timp a funcţionat.Păşind pe teritoriu străin păream gata să înfrunt orice, orice mai puţin ceea ce urma să înfrunt. Continue Reading »

Vineri am avut parte de o întâlnire deosebită alături de Felicia Silaghi şi Roman Dan Grigore. Cei doi ne-au povestit despre viaţa lor, ne-au oferit sfaturi şi răspunsuri care ne pot ajuta pe noi, tinerii acestei generaţii să nu ne irosim viaţa.

Încă de mici copii, auzim mii de glasuri care se oferă să ne călăuzească spre fericire. Unii spun că şcoala e cea mai importantă, alţii că un job şi un salar decent e tot ce contează. Fiind tineri cautăm să iubim şi să fim iubiţi iar colegii de la şcoală ne îndeamnă să trăim clipa în vreme ce mass media caută să ne seducă cu sloganuri gen ”just do it”. Ca şi creştini începem să ne gândim la mai mult decât ce se vede şi vrem să avem siguranţa unei fericiri eterne. Un bun exemplu ar fi cazul unui tânăr cunoscut. E mereu prezent la biserică şi încă de mic păzeşte poruncile Bibliei. A ajuns să aibe o funcţie înaltă. Într-o zi aleargă la Isus şi Îl întreabă ce trebuie să facă pentru a moştenii viaţa veşnică. Isus îl cunoaşte, ştie că a respectat întru totul legile doar că îi lipseşte un singur lucru. Bunul învăţător îi spune: ”vinde tot ce ai şi dă la săraci şi vei avea o comoară în ceruri. Apoi vino şi urmează-Mă”. Şi cu toate că are soluţia unei vieţii împlinite, el pleacă întristat de răspunsul lui Isus, cu ochii aţintiţi spre portofelul plin de bani care-i oferă o aparentă siguranţă materială. Ce păcat! Putem să invăţăm de la acest tânăr şi să cautăm să nu alergăm după comorile acestei lumi, care vor fii mâncate de molii şi rugină. Continue Reading »

Hamlet: -” Cine-ar rabda poveri, gemand si asudand sub greul vietii,
Cat teama a ceva de dupa moarte, a unui taram de unde nimeni nu se intoarce,
ne-ncalceste vrerea si mai curand rabdam aceste rele
decat zburam spre alte nestiute.”

De ce să te temi de ce vei găsi dincolo?  Acolo fi-va El şi te va aştepta cu braţele deschise, nu-i aşa? În fond, ce ai de partea asta? Exact aşa cum spunea şi Hamlet: poveri. Ce poţi face cu ele? Se ţin adesea scai de tine, astfel încât cel mai înţelept e să le răbdăm. Şi nu! Nu le răbdăm de teama necunoscutului de dincolo! Această motivaţie ar face din noi doar nişte laşi. Le răbdăm de dragul Celui ce a trecut pe aici spre acel loc, El singurul ce a venit înapoi din moarte şi nu oricum ci biruitor! Şi dincolo nu e un necunoscut, e acel „acasă” spre care tânjim, la care visăm, pentru care trăim.

Dar dacă ar fi o opţiune… dacă am putea să dăm la schimb toate poverile şi greul vieţii pentru un zbor spre dincolo? Ai mai sta pe gânduri, sau ţi-ai deschide larg aripile?  Întrebarea e de fapt: te poţi desprinde de cotidianul tău, greu şi nedrept? Am văzut pe unii, şi nu puţini care îşi iubeau poverile. Se defineau prin ele, şi în ochii celorlalţi ei erau oamnenii cu o problemă, victime ale unei nedreptăţi rezolvându-se aceasta ei  îşi pierdeau identiatea. Aşa că îşi iubeau povara şi n-ar fi renunţat la ea.

Corect formulată întrebarea ar fi: cine ar răbda poveri… dacă ar putea zbura? Dar vedeţi, noi nu ştim timpul când vom pleca, tocmai de aceea provocarea e: să zburăm câte-un pic în fiecare zi, să gustăm fărâme de dincolo drept hrană acum printre tot ce ne e frământare. Ştiţi, şi zborul se învaţă! Veşnicia se începe de-aici.

Da, rabdă poverile de care nu poţi scăpa, dar nu cu teama că dincolo va fi mai rău ci cu bucuria că într-o zi ţi se va face un semn, şi atunci vei zbura, spre alte neştiute.

Crina Caba

Cui nu i-ar plăcea să aibă aripi? Cine nu a visat o dată cum e sa zbori? Să îţi deschizi aripile şi să te laşi în dansul vântului, să poţi să te întinzi şi să vezi o lume sub tine şi o altă lume deasupra ta, să poţi zbura în voie. Îmi place să cred că aripile nu sunt doar pentru a zbura. Aripile pe care eu vreau să le am vor fi mari şi albe, când le voi deschide vor avea 3 m într-o parte şi 3 m într-o altă parte. Acele aripi vor ocroti de ploaie şi de vânt, acele aripi vor strânge în braţe şi vor arăta o dragoste dublă. Acele aripi vor zbura şi vor lăsa câte o pană acolo unde voi fi. Deschise vor arăta un cer alb fără pată şi fără nori.

Aripi care să zboare, care să strângă în braţe, care să ocrotească, care să lase urme.

Aripi care…

Thought that I was all alone
Broken and afraid
But You were there with me
Yes, You were there with me

And I didn’t even know
That I had lost my way
But You were there with me
Yes, You were there with me

‘Til You opened up my eyes
I never knew
That I couldn’t ever make it
Without You

Even though the journey’s long
And I know the road is hard
Well, the One who’s gone before me
He will help me carry on
After all that I’ve been through
Now I realize the truth
That I must go through the valley
To stand upon the mountain of God

As I travel on the road
That You have lead me down
You are here with me
Yes, You are here with me
I have need for nothing more
Oh, now that I have found
That You are here with me
Yes, You are here with me

I confess from time to time
I lose my way
But You are always there
To bring me back again

Sometimes I think of where it is I’ve come from
And the things I’ve left behind
But of all I’ve had, what I possessed
Nothing can quite compare
With what’s in front of me
With what’s in front of me

Am ajuns ca noi, oamenii, să creştem în două realităţi, ba chiar în două biserici, în aceste două lumi unde avem  prieteni diferiţi şi identităţi diferite. Un “prieten” cu care stăm 6 zile la cataramă, îl ducem peste tot cu noi, ba chiar îl ţinem lângă noi tot timpul şi un alt, aşa-zis, prieten (de fapt aşa ne place nouă să îl numim) căruia îi zicem că îl iubim doar o dată pe săptămână. Ciudat, ba chiar real în acelaş timp, dar bomba vine acum: Ne place viaţa asta ipocrită în care trăim, nu?

Cum ar arăta o biserică reală în ziua de azi? Poate amvonul ar fi un televizor mare împărţit pe mai multe ecrane, un ecran cu un meci de fotbal, un ecran cu emisiuni imorale, un ecran cu XXX, etc. Pe bănci să fie sticlele de beri, ba dacă se poate şi câteva ţigări. Într-un colţ să fie câţiva mai introvertiţi care butonează nişte site-uri mai deocheate. În alt colţ câteva persoane care flirtează, ba mai mult de un flirt. Alt colţ de bârfă. Vorbe urâte unul despre altul. Răutate şi ură faţă de celălalt. Rivalităţi între “bande”, etc.

Tabloul de sus l-am auzit azi la o predică şi m-a pus pe gânduri. Oare chiar aşa ar arăta? Dar ce e cu “prietenul” ăla al nostru timp de 6 zile şi în a 7-a zi îl mustrăm şi ne certăm cu el, parcă îl şi văd că s-ar uita la noi mirat şi ne-ar zice “bă’ eşti ok? ce-ai păţit? ce te-a apucat?”. Ne facem un “prieten” pe care îl ducem cu noi şi conştiinţa ne mustră doar când vine ăstalalt de o zi la noi. Un viciu, un prieten, 6 zile. O salvare, un prieten, 1 zi. Măi nu ştiu, dar mie nu îmi plac calculele astea.

Am auzit o chestie tare: cei mai pocăiţi oameni îi întâlneşti luni dimineaţa, ei sunt plini de patos şi vor să salveze lumea. Luni dimineaţa parcă toţi s-ar salva unul pe altul. Dar deja pe marţi, după-masa, lucrurile se schimbă, nu?

Sincer, aşa sunt şi eu, de ce să nu recunosc? Luni dimineaţa mă simt cel mai pocăit dintre toţi, dar trecând săptămâna lucrurile încep să se îngreuneze, citirea Bibliei nu mai are culoarea ei, rugăciunile parcă nu mai au nici o motivaţie, zâmbetul e prea chinuit, dar ce să mai vorbim despre a-i mulţumi lui Dumnezeu, nici vorbă!

Vă provoc ca la acest început de săptămână să fiţi cât mai adânc sculptaţi în palmele lui Hristos şi să creşteţi în adevărata viaţă pe care El ne-o oferă. El ne-a promis că va fi întotdeauna cu ai Săi copii aşa că frica şi îngrijorarea nu îşi mai au locul.

Curaj, viteazule/viteazo!

Mie unul îmi plac reclamele şi tot ce înseamnă publicitate, dar acest viral on-line mi-a întors puţin ochii să îl mai privesc o dată şi să dau cu capul într-o parte să zic “Da, chiar mă’, aşa e. E logic!” Aş dori să îl împărtăşesc cu voi. Puteţi privi partea de realizare sau poate subiectul viralului sau chiar campania pe care merge, dar toate sunt mână în mână şi asta îmi place mult. Dar oricum, micuţul are mare dreptate legat de existenţa lui Dumnezeu. Poate e irelevant, sau chiar o erezie ar putea zice unii, dar asta e doar părerea lor.

Ce ai face în acest caz în care se află tipul din filmuleţ?

Zilnic suntem amendaţi cu informaţii pe care că vrem că nu vrem trebuie să le credem. Poliţiştii acestor amende sunt ştirile tipizate pe ziare, reviste, postere ştiri la televizor cu păpuşi în viaţă şi ştiri cu voci ţuguiate şi “photoshopate” la radio. De o perioadă am încetat să mai ascult ştirile, nu mai ştiu ce se petrece în jurul meu, nu mă mai interesează dacă criza încă e în floare sau a ofilit, nu mă mai interesează ce a făcut Boc sau Udrea, nici dacă Steaua va fi vândută sau cumpăratî sau pusă pe vreo tarabă din piaţa centrală. Pur şi simplu nu mai am nici un interes pentru tot ce se întâmplă, îmi place să creez lumea mea şi să o conduc aşa cum cred eu că e mai bine.

Dar cu toate astea oricum ştirile ne acaparează vieţile, când intru în bucătărie aud pornit Radio Vocea Evnagheliei, când merg în camera mică aud ştirile Sport.Ro, când mă grăbesc şi iau un taxi mă loveşte un spot KissssEeeeffffEEeemmmm şi la un ceai Megic EeeefFFFeeemmmm deci şi prin urmare(ca să părem cultivaţi de primăvară) radio e mai frecvent decât tv. Dar acum mă loveşte întrebarea, care ar fi radio-ul perfect? Fără ştiri, fără glume, doar cu ştiri, doar cu glume, doar cu emisiuni, ce fel de muzică să fie? rock, pop, clasică, pe teme, underground, chill out?

Ce îi lipseşte radio-ului românesc în ziua de azi? Încă în mintea mea caut răspunsuri şi nu le găsesc…dar împreună sunt sigur că vom găsi răspunsuri.

Care sunt ingredientele perfecte pentru un radio care merită ascultat?

Un clasic în viaţă spunea: “Oricât de mult ai dori ploaia nu eşti niciodată pregătit pentru ea.” Ai aşa o senzaţie ciudată de “da, ar trebui ploaie dar…” În oraş nevoia de ploaie se regăseşte numai în piaţă. Cu cât vremea e mai secetoasă cu atât creşte mai mult preţul la legume. E o relaţie direct proporţională. Dar la ţară ploaia e chemată de dobitoace, pământuri, oameni. E o jelanie comună. Cu cât mai mult lipseşte, cu atât oamenii îşi dau seama de neputinţa lor, de micimea şi totala lor dependenţă de Dumnezeu.

Cea mai mare secetă pe care am prins-o eu a fost în anul de glorie 2000.De altfel şi în analele istorice “seceta din anul 2000 a fost considerată una dintre cele mai grave care s-a manifestat pe teritoriul ţãrii noastre în sec XX” (http://www.realitatea.net/istoria-secetei-in-romania_239557.html).
Mare parte din fântâni au secat. Cei care stăteau pe dealuri aveau în loc de apă limpede nişte clocitură. Izvoarele au devenit doar amintiri şi puncte de reper. Oalele de lut cu care scoteai apă stăteau încă agăţate în vreun lemn în speranţa că odată şi odată cineva le va cufunda iarăşi în apa limpede şi rece ce vine din adâncimile pãmântului. Pământul era atât de uscat încât din loc în loc a crãpat, şi un soi de aburi ieşea din el. Oamenii mai dădeau cu sapa doar din obişnuinţă. Singurul lucru pe care îl mai scoteau era praful. Recoltele erau galbene şi anemice. Părea că seva vieţii pierise. Dobitoacele erau slabe căci puţina iarbă care mai rămase era amară ca pelinul.
Duminica, râuri de oameni cu miros de busuioc se îndreptau înspre biserică, în chemarea clopotelor disperate. Şi împreună oameni, pământuri, dobitoace, clopote înalţau aceeaşi rugă umilă: “Mărite Doamne, iartã-ne, şi dă-ne iarăşi ploaie. Nu lua în seamă omul, căci e doar ţărînă. Poartă Tu de grijă.”

În ziua în care a venit ploaia, timpul s-a oprit. Babele se plângeau de dureri de oase, spunând că azi sigur vine ploaia. Dar s-au plâns de atâtea ori de dureri încât cine să le mai creadă. Dar toţi simţeam că e ziua în care Cel de Sus va avea milă. Era în aer un freamăt dulce, tremurător. Cerul s-a întunecat. Vântul a crescut în intensitate. Norii se uneau, umplându-se cu apã. Şi copiii începeau cântecul: “Dă Doamne ploaie curată, fără vânt şi fără piatră. ” Şi oamenii şopteau: “Dă Doamne ploaie.” Poate că şi dobitoacele spuneau la fel. Raţele erau cu capul înspre cer şi cu ciocul deschis. Dă Doamne ploaie. Apoi lumini prevestitoare de tunete au apărut pe bolta cerului. Şi minunatele tunete, ce par că separa cerul în două, au explodat în auzul nostru. Ploaia cădea în valuri, cu găleata, fãcând bulbuci pe pământ. Nimănui nu îi era frică. Nimeni nu se adăpostea. Oamenii stăteau în ploaie şi o absorbeau înăuntrul lor. Şi ploua, ploua, inundând fântânile, izvoarele, şanţurile, pământurile. Ploua. Clopotele au început să bată. Dar nu ca alta dată, pentru a alunga ploaia, ci pentru a aduce mărire lui Dumnezeu că, în sfârşit, îndurarea Lui a venit pe pământ. Şi ploua, ştergând durerea, şi seceta, şi lacrimile că pãmântul dă doar pălămidă şi scai.

____________________________

Nu pot să nu iubesc ploaia. Oricât ar fi de cruntă, de deasă, de rară, de mocăneascã. Sau tunetele, oricât ar fi de înfricoşătoare. Pentru că ploaia e un dar de sus. Doar când lipseşte vezi cât e de vitalã vieţii. Când lipseşte vezi că nu poţi face nimic decât să te rogi Tatălui. Pentru că de multe ori, Dumnezeu nu e în ploaie şi în tunete ci în calmul şi liniştea de dupã. Ca Ilie, Îl vezi trecând prin faţa peşterii în care te adăposteşti, lăsând urme în pământul udat de ploaie.

Adela Laţcău