Cineva mi-a spus că aerul bun are gust de pâine.

 

Dar aici nu este aer!

E sufocant şi-n toi de iarnă. Asurzitor chiar şi pentru cei ce n-aud. E orbitor, cu toţi ochelarii de soare. E alergare obositoare pe străzi, şi zgomot strident, de cele mai multe ori imbecil, în orice loc acoperit. Nu cumva să-mi respire urechile. Aici roşu aprins, dincolo violet intens, în imagini care n-au nici esenţă, nici profunzime, dar care se cer mestecate cu forţa. Asfalt şi pereţi morţi, cu tot coloritul.

Mi-am asumat riscul de a mă îndepărta. Am dat de răcoare binevenită, de sunete fără artificiu, de artă înrămată în culmi şi nori. M-am surprins înconjurată de stânci, puţin verzi, mai mult perpendiculare. De calm imens, lichid, şi de brazi mai verticali decât oamenii. Tot ce vedeam avea sens, statornicie şi mesaj.

Ochilor, beţi! le-am spus. Urechilor, ţineţi minte! Alveolelor, mulţumiţi pentru aer!

 

Dar şi sufletul are plămânii lui.

Şi sufletul e sufocat de îmbâcseală şi praf abstract. Îl ducem de nas cu bomboane ieftine, prea des. Ne lăsăm amăgiţi, şi sufletul moare încet. Ar avea nevoie de loc larg, aerisit.

Iar oxigenul pentru suflet se găseşte doar pe înălţimi. Jos e imitaţie.

Şi mai are nevoie de substanţă. Nu se poate sătura cu o falsă pâine, care expiră mai repede decât aburii îmbietori. Sufletul tânjeşte după o Pâine reală, nelimitată.

Hristos zice că El e singura Pâine care dă viaţă.

Gustând, sufletul începe să respire. Aerul e spaţios şi îmbelşugat.

 

Sursa foto: aici

Comments

comments