Zgomotul e deodată prea înăbușitor, mulțimea prea mare, glasurile prea mistuitoare pentru cuvintele de-abia născute.

Ies afară din odaia prea neîncăpătoare pentru toată gloata aceea de oameni și mă trezesc pe aleea din față singur în noapte. E frig. Parcă în nebunia oamenilor a fost întotdeauna mai cald. E întuneric și mă întreb dacă nu a fost mai lumină când eram cu ei închis. Stelele – mai luminoase și mai strălucitoare ca niciodată.

Fac un pas în față. De ce aș avea nevoie de lumina artificială a oamenilor? Eu am lumina adevărată cu mine. Totuși aplecându-mi capul înapoi spre pământ nu văd altceva decât beznă. Trebuie să merg pe deal departe, doar așa voi ști cu-adevărat povestea, în fața lemnului de mâini mistuit. Pornesc încrezător. Dar vai! Am pornit de-atâtea ori și tot de-atâtea m-am întors înapoi în odaie, înapoi în mulțime.

Am ajuns. Liniștea e atât de înăbușitoare, pustietatea atât de mare, glasurile atât de șoptite…

Oftez și parcă aud și oftatul naturii… de fapt al ecoului meu. Oare nu sunt eu mai nebun ca toți să cred că în cea mai adâncă liniște voi putea auzi mai mult decât în plin sunet?

Ascultă glasul Meu! Cine să fi vorbit acum?

Să fi fost liniștea? Ea e singura ființă de pe-aici. Singura care nu doarme dintre cei vii.

Sursa foto: aici

Comments

comments